Tehnologia turnării clopotelor
Turnătoria de clopote „P.I.Oloveanişnikov şi fiii” avea statut de „tovărăşie”, adică de societate în comandită, şi fusese fondată prin anii ”30 ai secolului XVIII de către negustorul Grigorii Fiodorovici Oloveanişnikov. Deja în anul 1766 turnătoria a confecţionat clopotul pentru Mănăstirea „Sf. Iacov” din Rostov, care avea o greutate de 163 de puduri. Spre sfîrşitul secolului al XIX-lea turnătoria s-a plasat printre cele mai mari întreprinderi producătoare de clopote din Povoljia. Înzestrarea ei tehnică îi permitea să execute anual comenzi de turnare a clopotelor într-un volum însumat de pînă la 20.000 de puduri.
La început turnătoria se afla peste drum de Mănăstirea Spasului, dar odată cu majorarea volumului producţiei, ea a fost nevoită să treacă pe Valul oraşului, unde a şi rămas pînă la închiderea ei. Diversificîndu-şi activităţile şi lărgindu-şi treptat pieţele de desfacere, această turnătorie de clopote şi-a extins suprafeţele şi, în curînd, în locul unei singure topitorii, au apărut patru mari furnale, cu ajutorul cărora puteau fi satisfăcute toate cerinţele clienţilor. Cu trecerea timpului, nu a mai existat nici o gubernie, care să nu dispună de clopote produse de tovărăşia „P.I.Oloveanişnikov şi fiii”. Şi succesul se datora în exclusivitate armoniilor sonore, timbrului şi puterii dangătelor clopotelor, turnate la această întreprindere.
Turnătoria a executat şi numeroase comenzi pentru bisericile din cadrul reşedinţelor imperiale; ea a furnizat clopote atît lăcaşurilor sfinte din Orient, cît şi celor din Occident. În anul 1834 din Iaroslavl au fost aduse în Peterburg clopote în greutate totală de 1000 de puduri pentru Catedrala „Sf.Treime”, care ţinea de Regimentul Ismail; în anul 1830 turnătoria a livrat clopote pentru bisericile imperiale din Peterhoff şi Ţarskoe Selo. În anul 1875 la această întreprindere a fost turnat un clopot pentru or. Flippol, la comanda viceconsulului rus N.G.Gherov, iar în septembrie 1878 au fost produse trei clopote pentru biserica din Kronştadt „ Icoana din Vladimirsk a Maicii Domnului”. La sfîrşitul ultimului război ruso-turc în Turnătoria „P.I.Oloveanişnikov şi fiii” au fost confecţionate unsprezece clopote pentru bisericile devastate ale Bulgariei. Cinci dintre ele constituiau donaţia turnă-toriei, iar mijloacele necesare pentru turnarea celorlalte au fost strînse prin colectă.
Din anul 1882 turnătoria a început să producă clopote cu selectarea armonicilor în diverse diapazoane. Acordajul clopotelor era sarcina de bază a protoiereului păr. Aristarh Izrailev. Ţarul şi ţarina, ori de cite ori veneau în Iaroslavl, vizitau turnătoria “Oloveanişnikov”. La Expoziţia naţională de industrie şi artizanat din anul 1882, care şi-a desfăşurat lucrările în or. Moscova, pentru unul din clopotele expuse această turnătorie a obţinut cea mai înaltă distincţie – dreptul de a imprima pe producţia sa Stema de Stat a Rusiei.
La ultima din ediţiile Expoziţiei Mondiale din Paris turnătoria a expus o garnitură din 22 de clopote, armoniile cărora cuprindeau două octave. În anul 1903, la expoziţia industrial-agricolă din Iaroslavl, turnătoria a prezentat un set din 30 de clopote, ale căror sonorităţi au fost armonizate după note, şi a primit premiul cel mare. Turnătoria a participat, de asemenea, şi la alte expoziţii din străinătate: în anul 1885 – în Noul Orlean, în 1889 – în Paris, în 1893 – în Chicago şi în alte oraşe, în care mostrele totdeauna i-au fost răsplătite cu premii meritorii.
Nicolai Ivanovici Oloveanişnikov
Copilăria şi adolescenţa. Pe 12 octombrie (25 octombrie – stil nou) 1875, în familia lui Ivan Porfirievici Oloveanişnikov, fiu de negustor din ghilda I a or.
Iaroslavl, şi a soţiei acestuia Evpraxia Egorova (născută Goroşkova), domiciliaţi în or. Moscova în casa văduvei Molceanova de pe Pokrovka (astăzi casa nr.10), s-a născut al patrulea fiu – Nicolai. Victor, cel de-al treilea fiu, se născuse cu un înainte şi fraţii-leaţi erau foarte apropiaţi. În ordinea în care veniseră pe lume şi potrivit vîrstelor, copiii acestei familii au constituit trei perechi – cea mare o formau Porfirii şi Ivan, mijlocie – Victor şi Nicolai, şi cea a mezinilor – Vladimir şi Gheorge ( între fete, Maria şi Tatiana, era o diferenţă de vîrstă de tocmai 13 ani).
Botezul pruncului Nicolai s-a făcut la 19 octombrie, în biserica “Sf. Treime” din Greazi, lîngă Porţile Pokrovsk. L-a botezat protoiereul Alexandr Sokolov, iar naşi de botez i-au fost bunelul Porfirii Ivanovici Oloveanişnikov, negustor din ghilda I, cetăţean de onoare prin moştenire, şi bunica după mamă Iraida Konstantinovna Gorskaia (născută Volghina). Şcoala primară şi medie Nicolai le-a făcut în una din cele mai prestigioase instituţii de profil din Moscova, în care se preda intensiv limba germană – Şcoala “Sf. Petru şi Pavel” (“Peter und Paul Shule”), iar ulterior a studiat în Şcoala Imperială Superioară de Ingineri şi Tehnicieni (actualmente Institutul “N.E.Bauman”), unde a însuşit specialitatea de inginer-tehnolog. Mai tîrziu tînărul inginer şi-a continuat studiile în Germania.
După ce a absolvit Şcoala Imperială, Nicolai se înscrie ca soldat cu drept de angajat civil de rangul I în Regimentul 7 Osmoghit de grenadiri. Pe 7 aprilie 1900 i s-a acordat gradul de subofiţer şi în acelaşi an, pe 20 august, a susţinut examenul pentru gradul de sublocotenent. În timpul războiului ruso-turc este înrolat în Regimentul 176 Perevolocenskii de infanterie, apoi trecut în Regimentul 231 Troiţe-Serghievsk, iar pe 3 ianuarie 1913 este lăsat la vatră, fiind înscris în trupele de voluntari, unde fusese înrolat încă la începutul primului război mondial.
Aproape tot timpul, cu excepţia perioadelor cînd a fost în armată şi şi-a făcut studiile, Nicolai Ivanovici a lucrat la firma „P.I.Oloveanişnikov şi fiii”.La început a ocupat funcţia de candidat, iar mai apoi – de director al întreprinderii. După cotele deţinute în capitalul statutar, el a ocupat mereu printre membrii „tovărăşiei” locul al doilea, după stăpîna firmei Evpraxia Gheorghievna (ea avea 42,5%, iar el – doar 10%), însă salariul lui anual depăşea veniturile mamei (24 mii ruble faţă de cele 12 mii ruble ale ei). În competenţa lui Nicolai Ivanovici erau construcţia halelor de producere şi elaborarea tehnologiilor. De fapt, grija lui cea mai mare erau turnătoria de clopote şi fabrica de vopsele de plumb, în timp ce Victor Ivanovici „patrona” fabrica de feronerie şi obiecte bisericeşti, iar Ivan Ivanovici avea în sarcină finanţele. Pe parcursul anilor lucraţi de Nicolai Ivanovici la firmă au fost construite un malaxor de piatră pentru vopsele, un spital, un atelier mecanic. În anul 1905 întreprinderea a instalat în încăperi lumină electrică şi a construit un turn de apă, iar în 1914 – o spălătorie cu baie în două etaje, o clădire cu trei etaje şi alte diverse încăperi şi anexe.
Nicolai Ivanovici Oloveanişnikov a fost ultimul proprietar al turnătoriei de clopote din Iaroslavl, fondate în anii ”30 ai secolului XVIII de strămoşul său, negustorul Grigorii Fiodorovici Oloveanişnikov. Moştenită de fiii şi nepoţii acestei dinastii, întreprinderea a existat pînă în anul 1918. Astfel, familia Oloveanişnikov a păstrat şi a dezvoltat producţia de clopote aproape 200 de ani. La începutul secolului XX turnătoria confecţiona clopote de la 0,5 puduri pînă la 1000 şi mai multe puduri. Clopotele din Iaroslavl erau înalt apreciate pentru timbrul şi eufonia lor deosebită, precum şi pentru aspectul artistic inedit.
Către finele secolului XIX, după volumul producţiei sale turnătoria s-a plasat pe locul trei în Rusia, fiind depăşită doar de întreprinderile moscovite ale lui Finleandskii şi Samghin.
Cercetări şi pasiuni. Deşi primise o educaţie foarte bună, Nicolai Ivanovici îşi continua studiile de sine stătător, în plus, era un bibliofil pasionat, fiindcă preţuia mult cărţile bune şi le colecţiona. Biblioteca din casa lui din Iaroslavl includea 1500 de volume şi ocupa şiruri de dulapuri din podele pînă în tavan, ulterior aceasta nimerind la fabrica din Volokuşino. Îl fascinau, de asemenea, artele şi arhitectura. Aprecia mult călătoriile sale prin Europa anume pentru oportunităţile de a vizita muzeele, galeriile de artă, atelierele de gravat. Cu timpul, devenind un adevărat colecţionar, i-a transmis această pasiune şi soţiei sale Alexandra, care a început să adune acoperemintele pentru cap ale orăşencelor – aşa-zisele „ kiki”. Încă de pe timpul studiilor Nicolai Ivanovici a fost captivat de istoria clopotelor, de mitologia şi folclorul, inspirate de ele, care reflectau importanţa clopotelor în cultura rusă, de particularităţile tehnologice ale turnării bronzului pentru clopote. Nicolai Ivanovici şi-a sistematizat cercetările în două cărţi: prima ediţie este mai compactă şi conţine tabelul desfăşurat al difuzării clopotelor firmei „Oloveanişnikov” cu greutatea de peste 100 de puduri în întreaga Rusie şi dincolo de hotarele ei, a doua include informaţii mai detailate şi, din această cauză, este mult mai mare ca volum. Din cîte se pare, N.I. Oloveanişnikov a elaborat şi lista cu repartizarea geografică a clopotelor cu greutatea de peste 20 de puduri, însă ea n-a intrat în cea de-a doua ediţie ca să nu-i majoreze volumul. De asemenea, Nicolai Ivanovici Oloveanişnikov este autorul monografiei „Istoria clopotelor şi arta turnării lor”, care a văzut lumina tiparului în anul 1912. Această vastă lucrare compilativă a fost considerată pe bună dreptate de contemporani drept enciclopedie naţională a clopotelor.
Pe 2 februarie 1911 Nicolai Ivanovici este cooptat în membrii activi ai Comisiei pentru ştiinţă din gubernia Iaroslavl, unde i-a luat locul fratelui său decedat în anul 1909 – Porfirii Ivanovici, care a muncit conştiincios în această comisie încă din secolul XIX. Este simptomatic şi momentul primirii lui Nicolai.
Ivanovici în comisie: membrii ei urmau să facă faţă dificultăţilor legate de celebrarea a 100 de ani de la încheierea războiului ruso-turc şi jubileul de 300 de ani ai Casei Romanovilor.
Familia. Pe 6 septembrie 1909, în aceeaşi biserică în care a fost botezat, Nicolai Ivanovici s-a cununat cu Alexandra Ivanovna Ponomariova, fiică de consilier comercial. Ambii tineri erau deja destul de maturi – peste o lună Nicolai Ivanovici urma să împlinească 34 de ani, iar Alexandra avea 29 de ani. Soţii erau enoriaşii unor parohii învecinate. Uneori, cînd pleca de la Evpraxia Gheorghevna cu echipajul spre magazinul din str.Nikolskaia, pe stradela Armenească Nicolai Ivanivici o zărea în fereastră pe Alexandra Ivanovna, care, după spusele multora, era una dintre frumuseţile Moscovei. Garanţi din partea mirelui au fost Victor şi Ivan, fraţii cu care Nicolai avea cele mai cordiale relaţii. Din partea miresei şi-au dat acordul tatăl ei, Ivan Antonovici, şi Piotr Ivanovici Troiţkii, preotul bisericii „Sf. Nicolai” din Stolpî.
Din această căsătorie s-au născut doi copii: Nicolai (anul 1910) şi Irina (anul 1913). Lui Nicolai Ivanovici îi plăcea enorm să se joace cu ei (acest lucru se vede din fotografiile care s-au păstrat). Era un visător cu cele mai fanteziste idei – odată le-a propus copiilor să plăsmuiască o grădină din vopsele (vopsele în pulberi şi mostre de tot felul de chimicale aveau o sumedenie în casă).
Acţiuni de caritate. Pînă în zilele noastre s-a păstrat un document, expediat de cancelaria Consiliului orfelinatelor din Moscova către Departamentul insti-tuţiilor împărătesei Maria, aflate sub patronajul nemijlocit al Maiestăţilor Imperiale, în care scrie următoarele: „Decanul onorific al numitului Consiliu, registratorul de colegiu Oloveanişnikov [Nicolai Ivanovici] din data de 19 octombrie 1901 şi-a asumat obligaţia de a cotiza în beneficiul clinicii fără plată în numele împăratului Alexandru cîte o sută de ruble şi această obligaţie şi-o îndeplineşte cu acurateţe pînă în prezent [pînă la data scrisorii se împlineau trei ani].” Se ştie că tot el a instituit pentru gimnaziul de domnişoare din Iaroslavl bursa în numele Şurei Oloveanişnikova. Nicolai Ivanovici participa activ la viaţa socială a oraşului Iaroslavl. S-au păstrat 2 din scrisorile lui către Mihail Pavlovici Ciubinski, directorul liceului „Demidov”. În scrisori se vorbeşte despre preparativele către sărbătorirea jubileului lui N.V.Gogol şi Nicolai Ivanovici era preocupat de buna organizare a acestuia; în atare scop el ducea tratative cu I.M.Moskvin, V.V.Kalaş, P.N.Sakulin, N.M. Mendelson, S.L. Şcerba.
Cu referinţă la amintirile lui I.K.Hohlov, în cartea privind istoria turnătoriei din Volokuşino sînt inserate cîteva date despre moartea lui Nicolai Ivanovici, care s-a produs cînd el a încercat să treacă hotarul cu Ucraina. Din relatările familiei se ştie că, după reprimarea răscoalei din Iaroslavl, în oraş au început represiuni violente şi Nicolai Ivanovici s-a întors la Moscova, de unde direcţia firmei l-a detaşat la filiala ei din Harkov (oraş care pe atunci se afla în componenţa Ucrainei independente). Ar fi însă o exagerare să afirmăm că în acele vremuri exista un hotar bine demarcat – mai degrabă, poziţionarea lui era pe linia frontului. De fapt, circumstanţele decesului lui Nicolae Ivanovici aşa şi nu au fost clarificate. Se ştie doar că aceasta s-a întîmplat în anul 1918.
Materialul a fost pregătit după articolul: Preanişnikov N.E. „Nicolai Ivanovici Oloveanişnikov (1875-1918)”: scurt îndreptar biografic// ediţia a III-ia a Prelegerilor Oloveanişnikov. Iaroslavl, 1998. Pag. 5-7.
Autor – Iulia Moskviciova.
